Un nou inceput

Sfarsitul unui drum este un nou inceput.

Astazi a fost ultima zi in care am discutat cu unii dintre pacientii mei, intrucat un drum s-a sfarsit, prin vointa absurda a unor straini care au in loc de suflet o verziciune (nu o verdeata proaspata, ci ceva stricat!).  Desi speram ca sfarsitul colaborarii noastre sa se desfasoare intr-o alta conjunctura, o parte dintre batutii de soarta (de care am avut grija printre altii) m-au facut sa plang, nu de furie, nu de mila, ci din prea plinul sufletului. O femeie (poate ca a fost o doamna, dar azi e greu sa mai spui asta despre ea) de la care in ani de zile abia am scos cu clestele doua vorbe din gura ei (despre starea de sanatate sau sociala, nu altceva) a venit azi la mine si mi-a spus simplu, dupa ce si-a adunat toate hartiile care o ajuta sa mearga mai departe in drumul ei necajit prin viata, din tot sufletul: si va multumesc pentru tot ce-ati facut pentru mine. Este aceeasi femeie care la un moment dat mi-a spus, facand comparatie intre situatia ei sociala si a celorlalte paciente din salon, ca nu are ce sa-mi „dea”, iar eu i-am raspuns sa-mi dea „buna dimineata” si un zambet. „Buna dimineata” am mai primit de la ea, dar zambind nu am vazut-o niciodata in 3 ani cat mi-a fost pacienta.

Un baiat cu care ma „certam” aproape zilnic la inceput intrucat renuntase sa mai lupte pentru el si refuza sa mai faca tratament, a venit azi sa-mi spuna ca sunt o doamna de nota 200 si ca-mi multumeste ca nu am renuntat eu la lupta in locul lui. Grav bolnav, ramas fara mama, cu un tata abuziv, probabil a considerat ca nu mai are pentru ce trai. Nu a fost singurul caz de felul acesta in cariera mea. M-a inmuiat destul de tare si mi-a adus aminte, prin contrast de o alta femeie pe care chiar nu pot sa o numesc o doamna, desi era imbracata ca una, care in urma cu cateva luni, rosie la fata si cu multa aroganta, o ameninta pe colega mea, pe ton aprins: O sa vedeti voi ca o sa va dau afara de aici! De personal medical este nevoie oriunde in tara si peste hotare, nu am inteles pe cine era furioasa si de ce o suparase prezenta noastra ca grup (in locul unde era destinat sa fim!), pe dinafara ar fi ramas oameni care aveau nevoie de ajutor, adica pacientii.

Sunt convinsa ca nici unul dintre noi nu apartinem  unui anume loc, ci doar ajungem acolo pentru ca avem o misiune, iar cand misiunea este indeplinita plecam. Ca si alte verziciuni superficiale, doamna a folosit un tavalug mental si apoi fizic pentru a-si nivela calea catre numai ea stie ce (vai de sufletul ei, mi-e mila si mi-e scarba, dar mai mult mila!) si a definitivat retrocedarea terenului si a cladirii unde functiona spitalul. Probabil ca aceasta a fost misiunea ei. Si-a indeplinit-o. Parerea mea este ca a fost ajutata de complicitatea autoritatilor de tot felul, incepand cu juristul spitalului – absent de la fiecare proces care s-a judecat si terminand cu primarul, administratia spitalelor si ministerul de resort. Va fi inca o ruina pe harta Bucurestiului, unde nu se va construi nimic in iarna asta, sper ca nu va avea soarta terenului pe care s-a aflat Spitalul de Dermatovenerologie, pardon! Institutul National de Dermatovenerologie, unicul!

Veti spune ca e drept sa fie retrocedat ceea ce se cuvine, ca asa prevede legea. Eu stiu ca asa e legea, m-am intrebat insa de nenumarate ori de ce legea nu include ca un codicil, aspectul moral. De ce trebuie retrocedate cladiri in care functioneaza scoli sau spitale, in care Domnul Stat, prin contributia noastra publica, a investit in consolidare, modernizare si sustinerea sanatatii noastre intelectuale si fizice cel putin 70 de ani. Este corect si moral sa fie despagubiti mostenitorii, pe nedrept deposedati, de un regim pe care nu l-au ales nici ei nici pacientii de acum. A castigat o firma de investitii imobiliare, care a cumparat litigiul de la mostenitorii care nu se intelegeau ce procent din teren ii revine fiecaruia. Mostenitorii au primit in total o suma pe care ar fi putut sa o plateasca usor primaria orasului din start, daca si-a permis sa cada de acord cu firma imobiliara pentru o suma mult mai mare. Insa „imobiliarii” s-au lacomit si au plusat asupra sumei cerute, astfel incat primaria nu a mai fost de acord.

S-a desfiintat unica sectie de profil boli pulmonare cronice din Bucuresti, aviz bucurestenilor! De aici inainte atmosfera va fi si mai poluata, pentru ca restul spitalelor cu profil respirator au asa niste contracte cu casa de asigurari, ca nu permit internarile cu durata prelungita a celor care necesita izolare din punct de vedere epidemiologic. Acestia sunt doar „rulati” dintr-un spital in altul dintr-o idiotenie contractuala si legislativa, atunci cand nu umbla bine-mersi pe strada. Acesta este motivul ADEVARAT al incidentei mari a tuberculozei in Romania. Cat ar fi ea de „in scadere”, cum zic statisticile actuale.

Senzatia mea legata de desfiintarea spitalelor este cumva similara cu cea a despaduririlor fortate. Taiem, despadurim, dar ce punem in loc, problema nefiind rezolvata?

Ni s-a dat un termen de 5 saptamani ca sa eliberam locul. Ulterior termenul a fost scurtat cu doua saptamani, in ceea ce priveste externarea pacientilor. Au urmat doua saptamani de infern, cautand solutii pentru fiecare pacient care nu era in situatia de a fi externat, incercand explicatii celor transferati in alte localitati – de ce nu este primit intr-un spital din orasul in care locuieste si unde ar putea primi mai frecvent vizite ale rudelor, prietenilor care incearca sa le suplimenteze hrana si tratamentul saracute din spital. Ajutorul de la cine trebuia sa-l acorde – subtire de tot. Au primat relatiile personale si sufletul unora dintre colegi, de parca sistemul sanitar ar fi investitia noastra personala. Si au fost destui pacienti care au necesitat transfer. Primiti cu dificultate si cu preferinte, pentru ca nu este usor sa te incarci cu pacienti cu patologie incarcata, care necesita multa atentie si multe medicamente. Fapt este ca pacientii au venit la plecare unul cate unul sa-si ia la revedere si SA-MI MULTUMEASCA. Mi-au rupt sufletul cu multumirile lor pentru ca au avut o incarcatura sufleteasca deosebita, si am simtit, cum rar se simte, ca mi-au dat ce au avut ei cel mai bun. Ca zbaterile mele nu au fost totdeauna in zadar desi indiferenta organismelor de resort mi-a dat mult de furca, ca au existat ici-colo cateva persoane care au pus mult suflet nu doar hartii si plictis, asa incat impreuna am putut ajuta niste necajiti, cu suplimentarea tratamentului, a hranei, imbracaminte, asistenta spirituala, ajutor pentru intocmirea actelor si altele. Singura evident ca n-as fi putut face prea multe.

O sa zici: ei, si ce, niste amarati, cui ii pasa de ei! Mi-au trecut si  mie prin cap ceva idei asemanatoare, dar cu timpul povestile de viata ale pacientilor mi-au dat niste bobarnace serioase, care m-au pus pe ganduri si o sa-ti spun ca printre amaratii acestia au fost de-a lungul anilor aici: (fosti) pictori, profesori, poeti, directori de mari institutii prerevolutionare, parinti, veri, unchi de personalitati ale zilelor de azi si de ieri; uitati de familie, abandonati de familie (n-ai idee cat de sus pe scara sociala!), oameni care si-au pierdut sanatatea, familia, casa, actele in diverse conjuncturi. Nu exista legislatie care sa oblige un adult sa nu-si abandoneze parintele batran si bolnav! Am invatat ca nu se stie niciodata unde te aduce viata, oricat de sus te-ai situa la un moment dat pe scara sociala, este posibil sa vina o zi in care nu te mai apara nimeni si nu te poti apara nici singur.

In goana absurda din zilele noastre (apropo, dupa ce tot alergam?), multi medici uita sa „asculte” omul din fata. Nici nu li se mai permite, conform contractelor care ii inlantuie. Li se cer rezultate contabiliceste, profit/termen predare, diagnostice; trateaza organe – nu persoane, uitand ca organul al carui specialist este apartine unui OM. Si nu acuz pe nimeni, aceasta este medicina de tip occidental, asa sunt setate sistemele medicale de tip european, care functioneaza mai bine sau mai rau de la tara la tara. Nu sunt pe placul meu si am incercat sa ma adaptez in masura posibilitatilor astfel incat sa nu abdic de la principiile mele. Prefer sa consider ca in centrul activitatii trebuie sa se afle OMUL ca intreg, nu o adunatura de organe, iar omul este o fiinta sociala cu problemele inerente – sociale, fizice, afective.

Nu-mi ridic aici statuie, dar nici nu vreau sa abuzez de falsa modestie. Am facut ceea ce am considerat ca este bine, poate ca am dat prea mult din persoana mea de multe ori, de multe ori mi-a fost ingrozitor de greu si am fost pe deasupra, de multe ori si singura in greutatile mele; dar acum, la capatul unui drum anevoios, constat cu multumire ca mi-am implinit o datorie si o promisiune totodata (secret!), mi s-a implinit una dintre dorinte iar tinta mea se apropie. Am mai scris in urma cu ceva timp putin despre asta.

Si desi eu nu mai pot ajuta in formula in care am facut-o pana acum, stiu ca o voi putea face dintr-o alta pozitie, stiind ca oriunde exista oameni cu suflet.

Sa ai parte de tot binele pe care il doresti!

Cu prietenie,

Alina

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *